„Fratele meu nu s-a sinucis.
Fratele meu a lucrat vineri noapte. Sâmbătă dimineață „a ieșit” din tură. Își luase liber luni și marți ca să îi ajute pe părinții mei la treabă. La 17 fără 10 avea tren. Nu i-a răspuns tatei pe la 12. Nu a sunat că s-ar fi pornit. Am sunat toți. Până la 22:30 când i s-a închis telefonul.
Un mesaj de la un coleg de al lui de la Școala Militară mă întreba dacă e adevărat. „Ce să fie adevărat?”.
Am început să sun la unitate. Mi-au răspuns. Sunt sora lui Andrei, vă rog, suntem disperați, știți ceva de el? „Lăsați un număr și vă sunăm noi.” Nu m-au mai sunat. Nici nu au răspuns la telefon.
Am urcat în mașină și am plecat spre Focșani. Pe drum m-au sunat cei de la Poliția din Focșani. „Fratele dumneavoastră a decedat”. Am urlat la el spunându-i să fugă din țară până nu îl omoară și pe el. Mi-a spus că Andrei e la morgă și că tata știe și a închis.
L-am sunat pe tata. I-am spus că sunt pe drum spre Focșani. S-a pornit și el.
Acolo ne așteptau la unitate într-un birou (fără să știe că venim) vreo 6 persoane fără nicio expresie facială. Colonelul, șeful de stat major… nu știu și nici nu îmi pasă. „Ne pare rău, fiul dumneavoastră s-a sinucis”.
S-au panicat când au văzut că nu îi credem. Au început să ridice tonul. Să apeleze la decență.
O doamnă de lângă mine zâmbea. Sper să îi moară toți copiii, ca să nu mai zâmbească niciodată. Psihologul unității a spus că vineri a vorbit cu el și totul era ok, doar se bucura că vine acasă. La toate întrebările noastre au răspuns: „Nu știm. Este aici procurorul militar.”.
M-am săturat. Am urlat să vină procurorul. A venit. Un om fără expresie. A început o poezie despre anchetă. „La ce oră s-a întâmplat?” Răspuns: aceeași poezie despre anchetă. M-a întrebat: „Ai vorbit cu el azi?”. Am spus că da, deși nu vorbisem.
S-au uitați toți speriați unii la alții. Am înțeles, Andrei nu a părăsit unitatea. A spus totuși că cercetează toate variantele. Le-am spus de cât de scârbă îmi este de ei, de statul lor de căcat, să le fie rușine, că au depus un jurământ să apere o astfel de țară.
Apoi… lacrimi. Urlete. Responsabilități. De soră și de fiică. Caută apartamentul. Caută morga.
Caută sicriu. În care să fie pus fratele meu.
Fratele meu?
Nu avea ce să caute în unitate în afara programului de lucru îmbrăcat în civil. Și dacă avea, cine îi dă și armă și muniție? Arma nu se curăță cu muniție.
Nu e împușcat în cap, așa cum spun jigodiile din presă. Ci în piept. Gaura din spate e mai jos decât cea din față. Cine ține arma cu spatele în sus când împușcă?
De ce fratele meu are mâna ruptă de la încheietură?
În comunicatul de presă al lor spune că au sunat la 112. Nu au sunat. Fratele meu nu a murit la spital. Cel de la pompe funebre îmi arăta cum se lovise la mână când l-a scos din birou și l-a dus la morgă.
Nu avea depresie. Nu avea probleme. Nu suferea pentru nimic. Era cel mai bun om din lume.
L-au omorât și acum vor să mușamalizeze. Și odată cu el au omorât o parte din noi.
Fugiți din statul ăsta infect până nu vă omoară și pe voi. Nu spuneți niciodată „Onoare patriei”. Nu există. Nici onoare. Nici patrie.„ Scrie sora miliatrului mort.
