Ciudat cum o „simplă” mobilizare ca rezervist îți poate schimba, instantaneu, părerea pe care o ai despre tine însuți. Până luni, mă consideram un tip în general ok, la 56 de ani, deci în floarea vârstei și a experienței, cu vreo trei-patru chile în plus (dar nimic dramatic), cu urmele unei gastrite „rebele”, dar ținute sub control și cu niște stări de amețeală date de niște vertebre cervicale care au ținut morțiș să o ia pe un drum numai de ele știute. Amețeli care mă fac să întorc capul mai încet și cu mai multă grijă atunci când remarc „lucruri” pe stradă sau când aud motoare de avion ori de elicopter pe cer.
De luni, mai după prânz, imediat după ce un reprezentant al armatei mi-a adus la ușă ordinul de convocare ca rezervist pentru miercuri, adică peste numai două zile, oglinda mi s-a răsturnat la 180 de grade: „Cum, frate, să mă cheme la mobilizare? Mâine-poimâine fac 57 de ani, stomacul nu-mi dă pace, am spondiloză cervicală care aproape mă ține prizonier în casă. Am burtă, gâfâi dacă urc scările puțin mai repede. Fumez prea mult, beau cafea după cafea, ce Doamne, iartă-mă să caut pe câmpii cu pușca în spate la vârsta asta? Alții mai tineri n-or fi găsit?”.
Miercuri dimineață, la prima oră, că așa e în armată, am aflat răspunsul. Găsiseră și pe unii mai tineri, dar și pe alții față de care eram de-a dreptul competitiv. Ca un record al zilei, printre rezerviștii convocați era un tip la 62 de ani, care de altfel se ținea foarte bine, dar care se întreba, pe bună dreptate: „Până la ce vârstă o să mă cheme ăștia?”.
La început, lucrurile s-au mișcat destul de greu. Au trecut aproape două ore până când cei vreo 3-400 de gălățeni prezenți de la ora 7.00 fix la poarta unității militare au reușit să parcurgă cei 15 metri până la primul cort, acolo unde ți se verificau livretul militar, buletinul și ordinul de mobilizare. De parcă ar fi venit cineva de bunăvoie, fără să fi fost convocat. După încă vreo oră, s-a trecut de al doilea cort, unde ți se înmâna un ecuson, și de al treilea cort, unde era triajul medical, după care intrai direct la psiholog. Că nu poți să dai arma pe mână chiar oricui, fără un minim control la cap.
La triajul medical, apele s-au cam „despărțit”. Mulți rezerviști s-au „calificat” și au plecat pe traseul psiholog – echipare – drum cu autobuzul la poligon – tragere cu muniție reală – fasole cu cârnați – întoarcerea la unitate, apoi acasă sau unde s-o fi dus fiecare, în timp ce altora li s-a spus „nerecomandat”, li s-a luat ecusonul, au mai așteptat câteva minute și apoi au fost lăsați să plece. Motivele au fost diverse, cele mai multe medicale, gen proteză la șold, proaspăt operat și cu pamperșii la purtător, diverse boli, unele dovedite cu hârtii, altele doar pe vorbe.
Mi-a atras atenția un gălățean care a spus că face orice trebuie făcut în poligon, numai că nu pune mâna pe armă, că nu-l lasă convingerile religioase. Militarii s-au uitat lung unul la altul, au spus „nerecomandat” și gata. Nu au cerut nicio hârtie, că religia nu are certificat.
Despre mine și spondiloza mea ce să spun? Mi-a plăcut în armată să trag cu arma, dar parcă nici chiar așa de mult…
Text preluat din Viața Liberă.
